Cartea lui Daneliuc, scrisa intr-un ritm alert si condensat – reflex, probabil, al scenaristului sau regizorului – poate fi citita in mai multe registre.
La un prim nivel e o poza a societatii romanesti post-decembriste, descrisa cu mult umor, in tuse ironice, fara a aluneca insa in sarcasm. Fiecare “personaj” este reprezentat – politicianul, doctorul, pacientul, artistul, omul de afaceri.
Cartea expune apoi, intr-un alt registru, o pseudo-teorie a timpului si a existentei, cu reale deschideri filosofice. In osteneala de a percepe si intelege evenimentele, oamenii creeaza timpul, care pune distante inteligibile intre evenimente care s-au intamplat deja. Se apropie, in acest fel, de viziunea eminesciana: „Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".
Nu in cele din urma, cartea este o meditatie asupra nebuniei. Daca la Bergman (in „Through a glass darkly”) exista o componenta religioasa, nebunia fiind privita ca o alterare a fiintei in contact cu divinitatea, la Daneliuc nebunia e izvorata din alienare, din incetarea intelegerii lumii. In momentul cind nu mai e nimc de inteles, timpul se opreste. Ca si la Bergman, momentul „innebunirii” este de o uriasa forta plastica: lumile se „oglindesc” una in cealalta iar personajul, suspendat intre ele, alege; acolo, alege sa treaca dincolo pentru ca este chemat; aici, trece dincolo din cauza pierderii punctului de referinta.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
0 comments:
Post a Comment